Nu am dat nicicând detalii despre protagonista monologurilor mele, ei nu-i place să fie in centrul atenției. În mare parte ea e tristă, viața i-a dat multe bătăi de cap. Și nu e tristă din toate punctele de vedere, e tristă pentru că dăruiește o iubire neîmpărtășită. Nu e respectată și des suferă. Plânge mult, foarte mult, doar ea știe câte lacrimi varsă zilnic. Nu sunt lacrimi de moment, sunt lacrimi și din cauza unor amintiri. A suferit mult, mult mult și ar vrea însfârșit să fie fericită. Dar nu poate.
Există oameni care nu se schimbă dintr-odată. Nu există o dimineață în care se trezesc și hotărăsc că nu vor mai râde, că nu vor mai vorbi, că nu vor mai lăsa pe nimeni să se apropie. Schimbarea lor se petrece în tăcere, puțin câte puțin, printre dezamăgiri înghițite, lacrimi șterse pe ascuns, cuvinte care au rămas nerostite și răni care nu au avut niciodată parte de vindecare. Iar ea este unul dintre acei oameni. Un suflet care a obosit să mai fie ceea ce lumea a avut nevoie să fie.
Astăzi, dacă ai întâlni-o, poate nici nu ai bănui câtă viață a încăput cândva în ea. Este retrasă, introvertită, aproape imposibil de descifrat. Nu se mai simte în largul ei printre oameni, nu mai știe să lege conversații cu ușurința de altădată și nici să transforme străinii în prieteni. Uneori, chiar și simpla idee de a se apropia de cineva îi provoacă o neliniște pe care nu știe să o explice. Preferă să tacă, să observe, să stea undeva la marginea încăperii, acolo unde nu trebuie să demonstreze nimănui nimic. A devenit o prezență discretă într-o lume în care, odinioară, nu se temea să fie văzută.
Dar ce nu înțeleg oamenii este că ea nu a fost dintotdeauna tăcerea aceasta.
A existat cândva o altă ea. O fată cu o personalitate puternică, aproape imposibil de intimidat, cu replici pentru orice și cu o îndrăzneală care părea să nu cunoască limite. Era comunicabilă, spontană, dură atunci când trebuia și suficient de sigură pe sine încât să nu se teamă de privirile celorlalți. Râdea fără să-și ascundă bucuria, vorbea fără să-și cântărească fiecare cuvânt și nu avea nevoie să se gândească dacă este acceptată. Nu căuta un loc în lume, pentru că își făcea singură unul. Era fata care atrăgea atenția fără să o ceară, care umplea încăperile cu prezența ei și care, chiar și în zilele grele, găsea un motiv să zâmbească.
Acum, când își amintește de ea, parcă privește fotografiile unei persoane pe care a iubit-o cândva, dar pe care a pierdut-o fără să-i poată spune rămas-bun.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai crude forme ale durerii: să nu pierzi pe cineva, ci să te pierzi pe tine însăți. Să continui să respiri în același trup, să porți același nume, să ai aceeași privire, dar să nu te mai regăsești nicăieri în ceea ce ai devenit. Să fii propriul tău dor, propria ta amintire, propria ta absență.
Nu a devenit rece pentru că nu mai are sentimente. A devenit tăcută pentru că a avut prea multe de spus unor oameni care n-au știut să asculte. Nu s-a îndepărtat pentru că nu-și dorește apropiere, ci pentru că a învățat, poate prea dureros, că nu toate brațele care te primesc știu și să te țină. A oferit încredere și a primit îndoieli, a oferit sinceritate și a primit răceală, a oferit bucăți din sufletul ei și a privit cum acestea ajungeau în mâinile unor oameni care nu știau cât valorează.
Așa a început să-și închidă porțile. Mai întâi și-a ascuns tristețea, apoi fricile, apoi gândurile, până când a ajuns să nu mai știe cum să vorbească despre ceea ce simte. A început să răspundă scurt, să refuze invitații, să se retragă din conversații și să dispară chiar și atunci când era prezentă. Uneori, este înconjurată de oameni și totuși simte că se află la kilometri distanță de fiecare dintre ei. Ascultă, zâmbește când trebuie, participă la discuții, dar undeva, în adâncul ei, rămâne o tăcere pe care nimeni nu o poate străpunge.
Și cât de ironic este că fata care cândva știa să-i facă pe ceilalți să se simtă mai puțin singuri a ajuns să nu mai știe cui să-i vorbească despre propria singurătate.
Pentru că ea a fost, de multe ori, salvarea altora. A fost liniștea oamenilor neliniștiți, încurajarea celor care nu mai aveau speranță, omul care găsea cuvinte potrivite chiar și atunci când propriul suflet îi era un haos. Știa să asculte ore întregi, să înțeleagă dureri pe care nu le trăise și să ofere iubire chiar și în perioadele în care ea însăși cerșea, în tăcere, puțină afecțiune. Avea un talent aproape tragic de a-i vindeca pe ceilalți în timp ce se lăsa pe sine să sângereze.
Dar cine a fost salvarea ei?
Cine a observat că omul care îi asculta pe toți începea să nu mai spună nimic? Cine a remarcat că râsul ei devenise mai rar, că privirea îi era tot mai obosită, că prezența ei se transforma încet într-o absență? Cine s-a întrebat de ce fata atât de puternică nu mai avea putere nici măcar să explice ce o doare?
Poate că nimeni. Sau poate că unii au observat, dar au confundat tăcerea ei cu liniștea.
Iar ea… ea a continuat să ducă totul.
Poartă în suflet iubiri neîmpărtășite, amintiri care se întorc în cele mai nepotrivite momente și cuvinte care încă o dor, deși au fost rostite cu mult timp în urmă. Există zile în care nu se întâmplă absolut nimic rău, dar ea tot simte o tristețe apăsătoare. O tristețe fără chip, fără explicație, care se așază peste sufletul ei ca o ploaie ce nu mai încetează. Pentru că nu toate lacrimile sunt provocate de ceea ce se întâmplă astăzi. Unele sunt rămășițele unor dureri vechi, ale unor versiuni ale ei care au plâns când nimeni nu era acolo.
Și poate cel mai greu îi este să accepte că s-a obișnuit cu nefericirea. Că uneori, când cineva îi oferă afecțiune, nu știe cum să o primească. Că atunci când cineva se apropie, primul ei instinct este să se retragă. Că își dorește să fie iubită, dar se teme să fie cunoscută cu adevărat. Își dorește să fie înțeleasă fără să fie nevoită să explice, să fie aleasă fără să cerșească, să fie ținută fără să trebuiască să demonstreze că merită.
În adâncul ei, încă tânjește după lucruri atât de simple: o conversație sinceră, o îmbrățișare care să nu se termine prea repede, un om lângă care să nu fie nevoită să-și ascundă tristețea. Vrea să poată râde din nou fără să simtă că joacă un rol. Vrea să vorbească fără să-i fie teamă că va fi judecată. Vrea să se atașeze fără să se pregătească sufletește pentru abandon. Vrea, pentru o singură dată, să nu mai fie nevoită să fie puternică.
Și, Doamne, cât de dor îi este de ea însăși!
De fata care nu se analiza după fiecare conversație. De fata care nu se întreba dacă a vorbit prea mult sau prea puțin, dacă a deranjat, dacă a fost suficient de interesantă. De fata care nu se simțea străină printre oameni. De fata care nu avea nevoie să-și adune curajul înainte de a deschide gura. De fata care trăia, nu doar supraviețuia zilelor.
Uneori, se întreabă dacă mai există vreo cale de întoarcere către acea versiune a ei. Dar poate că nu înțelege încă faptul că nu trebuie să se întoarcă în trecut pentru a se regăsi. Nu trebuie să devină din nou fata dură, gălăgioasă și mereu în centrul atenției. Trebuie doar să învețe că poate fi sensibilă fără să fie slabă, tăcută fără să fie invizibilă și singură fără să fie abandonată de propria persoană.
Pentru că ea nu este doar fata care plânge. Nu este doar iubirea neîmpărtășită, nici toate dezamăgirile care au făcut-o să se închidă. Este mult mai mult decât ceea ce i s-a întâmplat.
Dar există ceva sfâșietor în felul în care a ajuns să-și trăiască viața: a devenit atât de pricepută să-și ascundă durerea, încât lumea a început să creadă că nu mai are niciuna.
Și poate că, într-o noapte, când nu o vede nimeni, își va aminti de fata care era și va plânge nu pentru că vrea să se întoarcă la trecut, ci pentru că ar fi vrut ca acea fată să nu fi fost nevoită să treacă prin atât de multe pentru a ajunge aici.
Iar dacă ar putea să se întâlnească măcar pentru câteva clipe, poate că nu și-ar spune nimic. Poate doar s-ar îmbrățișa. Cea de odinioară ar întreba-o de ce este atât de tristă, iar cea de acum ar încerca să-i explice, printre lacrimi, că a făcut tot ce a putut. Că a încercat să rămână aceeași, dar viața a schimbat prea multe în ea. Că a iubit, a iertat, a așteptat, a sperat și a obosit.
Și poate că, înainte de a se despărți, i-ar șopti un singur lucru:
„Îmi pare rău că nu am putut să te păstrez. Mi-e atât de dor de felul în care eram când încă nu mă durea să fiu eu.”
