Be yourself; Everyone else is already taken.
— Oscar Wilde.
Ea
Nu am dat nicicând detalii despre protagonista monologurilor mele, ei nu-i place să fie in centrul atenției. În mare parte ea e tristă, viața i-a dat multe bătăi de cap. Și nu e tristă din toate punctele de vedere, e tristă pentru că dăruiește o iubire neîmpărtășită. Nu e respectată și des suferă. Plânge mult, foarte mult, doar ea știe câte lacrimi varsă zilnic. Nu sunt lacrimi de moment, sunt lacrimi și din cauza unor amintiri. A suferit mult, mult mult și ar vrea însfârșit să fie fericită. Dar nu poate.
Există oameni care nu se schimbă dintr-odată. Nu există o dimineață în care se trezesc și hotărăsc că nu vor mai râde, că nu vor mai vorbi, că nu vor mai lăsa pe nimeni să se apropie. Schimbarea lor se petrece în tăcere, puțin câte puțin, printre dezamăgiri înghițite, lacrimi șterse pe ascuns, cuvinte care au rămas nerostite și răni care nu au avut niciodată parte de vindecare. Iar ea este unul dintre acei oameni. Un suflet care a obosit să mai fie ceea ce lumea a avut nevoie să fie.
Astăzi, dacă ai întâlni-o, poate nici nu ai bănui câtă viață a încăput cândva în ea. Este retrasă, introvertită, aproape imposibil de descifrat. Nu se mai simte în largul ei printre oameni, nu mai știe să lege conversații cu ușurința de altădată și nici să transforme străinii în prieteni. Uneori, chiar și simpla idee de a se apropia de cineva îi provoacă o neliniște pe care nu știe să o explice. Preferă să tacă, să observe, să stea undeva la marginea încăperii, acolo unde nu trebuie să demonstreze nimănui nimic. A devenit o prezență discretă într-o lume în care, odinioară, nu se temea să fie văzută.
Dar ce nu înțeleg oamenii este că ea nu a fost dintotdeauna tăcerea aceasta.
A existat cândva o altă ea. O fată cu o personalitate puternică, aproape imposibil de intimidat, cu replici pentru orice și cu o îndrăzneală care părea să nu cunoască limite. Era comunicabilă, spontană, dură atunci când trebuia și suficient de sigură pe sine încât să nu se teamă de privirile celorlalți. Râdea fără să-și ascundă bucuria, vorbea fără să-și cântărească fiecare cuvânt și nu avea nevoie să se gândească dacă este acceptată. Nu căuta un loc în lume, pentru că își făcea singură unul. Era fata care atrăgea atenția fără să o ceară, care umplea încăperile cu prezența ei și care, chiar și în zilele grele, găsea un motiv să zâmbească.
Acum, când își amintește de ea, parcă privește fotografiile unei persoane pe care a iubit-o cândva, dar pe care a pierdut-o fără să-i poată spune rămas-bun.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai crude forme ale durerii: să nu pierzi pe cineva, ci să te pierzi pe tine însăți. Să continui să respiri în același trup, să porți același nume, să ai aceeași privire, dar să nu te mai regăsești nicăieri în ceea ce ai devenit. Să fii propriul tău dor, propria ta amintire, propria ta absență.
Nu a devenit rece pentru că nu mai are sentimente. A devenit tăcută pentru că a avut prea multe de spus unor oameni care n-au știut să asculte. Nu s-a îndepărtat pentru că nu-și dorește apropiere, ci pentru că a învățat, poate prea dureros, că nu toate brațele care te primesc știu și să te țină. A oferit încredere și a primit îndoieli, a oferit sinceritate și a primit răceală, a oferit bucăți din sufletul ei și a privit cum acestea ajungeau în mâinile unor oameni care nu știau cât valorează.
Așa a început să-și închidă porțile. Mai întâi și-a ascuns tristețea, apoi fricile, apoi gândurile, până când a ajuns să nu mai știe cum să vorbească despre ceea ce simte. A început să răspundă scurt, să refuze invitații, să se retragă din conversații și să dispară chiar și atunci când era prezentă. Uneori, este înconjurată de oameni și totuși simte că se află la kilometri distanță de fiecare dintre ei. Ascultă, zâmbește când trebuie, participă la discuții, dar undeva, în adâncul ei, rămâne o tăcere pe care nimeni nu o poate străpunge.
Și cât de ironic este că fata care cândva știa să-i facă pe ceilalți să se simtă mai puțin singuri a ajuns să nu mai știe cui să-i vorbească despre propria singurătate.
Pentru că ea a fost, de multe ori, salvarea altora. A fost liniștea oamenilor neliniștiți, încurajarea celor care nu mai aveau speranță, omul care găsea cuvinte potrivite chiar și atunci când propriul suflet îi era un haos. Știa să asculte ore întregi, să înțeleagă dureri pe care nu le trăise și să ofere iubire chiar și în perioadele în care ea însăși cerșea, în tăcere, puțină afecțiune. Avea un talent aproape tragic de a-i vindeca pe ceilalți în timp ce se lăsa pe sine să sângereze.
Dar cine a fost salvarea ei?
Cine a observat că omul care îi asculta pe toți începea să nu mai spună nimic? Cine a remarcat că râsul ei devenise mai rar, că privirea îi era tot mai obosită, că prezența ei se transforma încet într-o absență? Cine s-a întrebat de ce fata atât de puternică nu mai avea putere nici măcar să explice ce o doare?
Poate că nimeni. Sau poate că unii au observat, dar au confundat tăcerea ei cu liniștea.
Iar ea… ea a continuat să ducă totul.
Poartă în suflet iubiri neîmpărtășite, amintiri care se întorc în cele mai nepotrivite momente și cuvinte care încă o dor, deși au fost rostite cu mult timp în urmă. Există zile în care nu se întâmplă absolut nimic rău, dar ea tot simte o tristețe apăsătoare. O tristețe fără chip, fără explicație, care se așază peste sufletul ei ca o ploaie ce nu mai încetează. Pentru că nu toate lacrimile sunt provocate de ceea ce se întâmplă astăzi. Unele sunt rămășițele unor dureri vechi, ale unor versiuni ale ei care au plâns când nimeni nu era acolo.
Și poate cel mai greu îi este să accepte că s-a obișnuit cu nefericirea. Că uneori, când cineva îi oferă afecțiune, nu știe cum să o primească. Că atunci când cineva se apropie, primul ei instinct este să se retragă. Că își dorește să fie iubită, dar se teme să fie cunoscută cu adevărat. Își dorește să fie înțeleasă fără să fie nevoită să explice, să fie aleasă fără să cerșească, să fie ținută fără să trebuiască să demonstreze că merită.
În adâncul ei, încă tânjește după lucruri atât de simple: o conversație sinceră, o îmbrățișare care să nu se termine prea repede, un om lângă care să nu fie nevoită să-și ascundă tristețea. Vrea să poată râde din nou fără să simtă că joacă un rol. Vrea să vorbească fără să-i fie teamă că va fi judecată. Vrea să se atașeze fără să se pregătească sufletește pentru abandon. Vrea, pentru o singură dată, să nu mai fie nevoită să fie puternică.
Și, Doamne, cât de dor îi este de ea însăși!
De fata care nu se analiza după fiecare conversație. De fata care nu se întreba dacă a vorbit prea mult sau prea puțin, dacă a deranjat, dacă a fost suficient de interesantă. De fata care nu se simțea străină printre oameni. De fata care nu avea nevoie să-și adune curajul înainte de a deschide gura. De fata care trăia, nu doar supraviețuia zilelor.
Uneori, se întreabă dacă mai există vreo cale de întoarcere către acea versiune a ei. Dar poate că nu înțelege încă faptul că nu trebuie să se întoarcă în trecut pentru a se regăsi. Nu trebuie să devină din nou fata dură, gălăgioasă și mereu în centrul atenției. Trebuie doar să învețe că poate fi sensibilă fără să fie slabă, tăcută fără să fie invizibilă și singură fără să fie abandonată de propria persoană.
Pentru că ea nu este doar fata care plânge. Nu este doar iubirea neîmpărtășită, nici toate dezamăgirile care au făcut-o să se închidă. Este mult mai mult decât ceea ce i s-a întâmplat.
Dar există ceva sfâșietor în felul în care a ajuns să-și trăiască viața: a devenit atât de pricepută să-și ascundă durerea, încât lumea a început să creadă că nu mai are niciuna.
Și poate că, într-o noapte, când nu o vede nimeni, își va aminti de fata care era și va plânge nu pentru că vrea să se întoarcă la trecut, ci pentru că ar fi vrut ca acea fată să nu fi fost nevoită să treacă prin atât de multe pentru a ajunge aici.
Iar dacă ar putea să se întâlnească măcar pentru câteva clipe, poate că nu și-ar spune nimic. Poate doar s-ar îmbrățișa. Cea de odinioară ar întreba-o de ce este atât de tristă, iar cea de acum ar încerca să-i explice, printre lacrimi, că a făcut tot ce a putut. Că a încercat să rămână aceeași, dar viața a schimbat prea multe în ea. Că a iubit, a iertat, a așteptat, a sperat și a obosit.
Și poate că, înainte de a se despărți, i-ar șopti un singur lucru:
„Îmi pare rău că nu am putut să te păstrez. Mi-e atât de dor de felul în care eram când încă nu mă durea să fiu eu.”
Trupul
Nu am vorbit până acum despre protagonista monologurilor mele. Poate pentru că nu îi place să fie în centrul atenției, poate pentru că există povești pe care nu le-ar rosti nici dacă lumea întreagă ar sta să o asculte. Dar există un capitol al ei care poartă o tristețe aparte.
Ea nu fusese niciodată a nimănui înaintea lui. Niciun alt bărbat nu îi cunoscuse trupul, nicio altă privire nu o văzuse dezgolită, nicio altă atingere nu trecuse dincolo de hotarele pe care și le păstrase cu atâta grijă. Își păzise intimitatea, onoarea, nu din teamă față de propriul trup, ci pentru că în sufletul ei exista credința că o asemenea dăruire trebuie să aibă un înțeles. Că nu oricine trebuie să aibă privilegiul de a o cunoaște în cea mai vulnerabilă formă a sa. Și, fără să știe, își legase toate aceste așteptări de un singur om: el.
Lui i-a oferit tot ceea ce nu oferise nimănui. A fost primul care i-a văzut goliciunea, primul care i-a cunoscut trupul, primul și singurul care a trecut acel prag pe care ea nu-l deschisese niciodată pentru altcineva.
Și ce tragedie mai mare poate exista decât să-i încredințezi cuiva cea mai intimă parte din tine, iar el să nu înțeleagă că nu primește doar un trup, ci promisiunea unui suflet care îl alesese cu gândul că va fi singurul?
Nu a existat un altul înaintea lui. Nu a existat un altul după el.
Și poate că aici se află rana ei cea mai adâncă: nu în faptul că s-a dezgolit în fața unui om nepotrivit, ci în faptul că, pentru ea, acel moment purta greutatea unei întregi povești de iubire, în timp ce el nu a știut să-i poarte nici măcar fragilitatea.
Simbol
Ea nu mai suferă acum
Nici măcar nu te visează
Și ochii înecați în plumb
Nici măcar nu lăcrimează.
Dar este ea în paradis?
Și strălucește chiar mai mult decât o stea?
Sau e copil ce încă plânge-n vis?
Și încă-l macină neliniștea.
Sau poate e o piatră rătăcită-n mare
Și sufletu-i pustiu si gol
Și arsă-i mult de soare
Căci dragostea e doar simbol.
Ea nu mai suferă acum
Și sufletul nici nu-i întunecat
Cu salt grăbit pășește ea pe drum
Pe tine ea, să știi că te-a uitat.
Dor..
Ea nu mai era ea de când ai plecat, nu mai zâmbea la fel de copios și nu mai făcea glume pe toate fleacurile. Ea nu mai era aceeași, nu mai fugea pe cărare fericită și nu mai dansa ca un om nebun.
Trecuse ceva timp de când nu se mai distrase, nici petrecerile de la ea de acasă nu mai erau la fel de palpitante, nici vinul roșu sec nu o mai ajuta, chiar și miile de inimioare de pe Messenger începu să-și piardă efectul.
Ea se schimbase, se închise în sine, nu mai avea încredere în oameni și nici nu le răspundea tuturor cu același zâmbet. Ea era singură, singură și nefericită, suferea și îi era dor.
Nici măcar fulgii gingași de afară nu o mai înmuiau, nici iarna înzăpezită nu o mai bucura, nici datul cu sania nu o mai făcea fericită.
Ea era tristă, tristă și plină de dor, dor de tine, dor de a fi iubită..
12 ianuarie 2017
Ochi-mi sunt legați
Alta e formula dragostei,
când vorbim de fapte
Altfel se simt fluturi in stomac,
când nu plângi în noapte
Bestia..
Strigătele și focurile de pușcă m-au făcut pe un minut să muțesc. Nu vedeam nimic în jur decât durere și ceață. Un trup de fetiță a căzut ușor la pământ, făcând un zgomot îngrozitor. Întorcând capul, l-am văzut și pe cel ce după părerea mea ar fi împușcat biata fetiță. Era un băiat de vreo 22 de ani cu un corp irezistibil și furie pe față. Un nebun am spus atunci, un om fără milă, o bestie. Înăbușită de frică m-am prăbușit și eu la pământ. Am stat acolo aplecată jos zeci de minute, cu gândul că mă va considera și pe mine moartă, zeci de minute care pentru mine păreau o veșnicie. La un moment dat bestia s-a apropiat de mine. Frica m-a făcut să stau nemișcată și să nu dau nici un semn de viață. Am simțit cum mă privește lung, ca pe o comoară, i-am simțit răsuflarea deasupra corpului meu. Apoi m-am trezit din vis, bestia dormea lângă mine, strâns și dulce, nu mai părea deloc a fi o bestie..
Era el. Cu aceeași înfățișare pe care o cunoșteam atât de bine, cu aceleași mâini în care îmi găsisem de atâtea ori adăpost și cu același chip pe care îl priveam de parcă nu ar fi putut ascunde niciodată nimic rău. L-am privit dormind și m-am întrebat cum poate un suflet să poarte în el două chipuri atât de diferite. Cum poate cel de care îți este cel mai dor să fie, uneori, tocmai cel de care ar trebui să te ferești?
Am închis ochii și am alungat gândul. Era doar un vis. Un vis în care frica îi împrumutase chipul unui om, iar întunericul îi exagerase trăsăturile. Nu aveam de ce să mă tem. Îl iubeam. Și, în mintea mea, iubirea era încă o dovadă suficientă că lângă el nu mi se putea întâmpla nimic rău.
Abia mai târziu aveam să înțeleg că visul nu fusese despre moarte, nici despre arme, nici despre oameni căzuți la pământ. Fusese despre o altă formă de moarte, una care nu lasă trupuri neînsuflețite, ci suflete care continuă să respire, deși în ele se stinge câte ceva în fiecare zi.
Poate că bestia nu era bestie pentru că avea sânge pe mâini, ci pentru că nu simțea greutatea rănilor pe care le lăsa în urma lui. Pentru că putea adormi liniștit lângă omul pe care îl făcuse să plângă. Pentru că uneori îmi oferea tandrețe cu aceleași mâini cu care, fără să-și dea seama sau fără să-i pese, îmi sfărâma liniștea.
Iar eu îl iubeam.
Îl iubeam cu acea naivitate aproape tragică a omului care găsește o floare chiar și într-un loc în care totul a fost ars. Îi căutam scuze acolo unde ar fi trebuit să existe răspundere, îi căutam durerea în spatele cruzimii și îi căutam iubirea în spatele nepăsării. Mă îndrăgostisem atât de tare de ceea ce credeam că este, încât ajunsesem să confund ceea ce îmi doream cu ceea ce aveam în față.
Îmi pusesem ochelari roz și priveam lumea prin ei, fără să înțeleg că nu toate lucrurile devin frumoase atunci când le privești cu iubire. Unele doar își ascund mai bine urâțenia.
Poate că subconștientul meu nu îl ura. Poate că nici măcar nu încerca să mă sperie. Poate că era singurul loc din mine în care adevărul mai avea voie să existe, singurul loc în care nu îi mai puteam găsi justificări, nu îi mai puteam îndulci gesturile și nu îi mai puteam schimba chipul doar pentru a-mi fi mie mai ușor să-l iubesc.
În vis, am văzut bestia fără să știu cine este. În realitate, îi știam numele, îi cunoșteam vocea, îi sărutam buzele și îi adormeam în brațe.
Și poate că asta era cea mai tristă parte: nu aveam nevoie să mă trezesc din vis ca să scap de bestie. Aveam nevoie să mă trezesc din iubirea în care mă adâncisem atât de mult, încât nu mai puteam deosebi brațele care mă țineau de cele care mă răneau.
Dar nu m-am trezit.
Mi-am tras pătura peste umeri, m-am apropiat de el și am adormit la loc, fără să știu că uneori sufletul vede adevărul cu mult înainte ca inima să fie pregătită să-l accepte.
Simplu.
Sunt „ea” și gândurile mele sunt în mare parte despre „el”.
